Friday, 21 July 2017
BREAKING NEWS

Ziua Internațională a Femeii 2014

De Ziua Internațională a Femeii, despre palme educative şi ştafeta pumnului

The right to human dignity (Article 1), the right to the integrity of the person (Article 3), the principle of non-discrimination, including on the ground of sex (Article 21), the right to equality between women and men (Article 23), the right to an effective remedy and to a fair trial (Article 47) falling under Titles I ’Dignity’, III ’Equality’ and IV ’Justice’ of the Charter of Fundamental Rights of the European Union. 

A trecut şi 8 martie, Ziua Internațională a Femeii: zarvă multă, piețe de flori inundate de clienți, multe mame, soții, iubite, doamne şi domnişoare felicitate. Totul devine istorie în ziua următoare, când  florăresele abia dacă mai au vlagă să vândă ceva, iar resturile buchetelor rămase nevândute zac veştejite pe lângă tomberoane.

În acest context festiv, Biroul de Informare al Parlamentului European în România, împreună cu Institutul European din România, au organizat un eveniment dedicat unei teme mai puțin mediatizate la noi: Prevenirea violenței împotriva femeii, o provocare pentru noi toți[i]. Printre invitaţii la masa dezbaterii, un singur bărbat, Peter Hurley, un irlandez care locuieşte de 20 de ani în România, pelerinul care a plecat, pe jos şi fără niciun ban în buzunar, sperând la ospitalitatea românilor, de la Săpânța spre Bucureşti. De altfel, singura prezență masculină din sală (!). Alături de acesta, 14 doamne distinse au completat atelierele dedicate analizei situației la nivel național şi rolului societății civile în prevenirea violenței împotriva femeii. 14 doamne prezente la o dezbatere despre o provocare, aşa cum spune şi titlul evenimentului, care ne priveşte pe noi toți, şi nu doar pe noi toate, violența domestică neavând doar victime de gen feminin şi cuprinzând un număr imens de agresori de gen masculin. Lipsa participării domnilor aş  putea-o explica doar prin prezența masivă a acestora în piețele de flori, deoarece presupun că (dist)inşii sunt conştienți de amploarea fenomenului şi de implicarea lor absolut necesară în schimbarea mentalității colective cu privire la drepturile femeii. Sau poate că nu sunt şi atunci îi invit, pe această cale, la un moment de introspecție: în spatele unei femei agresate stă un agresor; înclinăm să discutăm mult prea apăsat despre victimă şi prea pe scurt despre vinovați, utilizând adesea formularea la diateza pasivă – „Cutare  a fost agresată/lovită/bătută” – şi înlăturând astfel din vedere, involuntar poate, culpa. Martin Luther King, într-unul din celebrele lui discursuri, spunea că „la final, nu ne vom aminti de cuvintele duşmanilor, ci de tăcerea prietenilor noştri”; neimplicarea şi nepăsarea înseamnă complicitate, aşa că join the debate şi rupeți tăcerea, domnilor, lumea în care (vă) cresc copiii vă priveşte şi pe voi!

Cifre reale şi comparabile despre acest fenomen pandemic al violenței domestice nu există, nici la nivel european, nici la nivel național. Culegerea acestora este dificilă din mai multe motive: de teamă sau de ruşine, cu mintea la blamul public („rufele se spală în familie”, nu-i aşa?) şi la rânjetul milițianului care ar trebui să ofere o primă protecție (polițiştii trebuie educați, o recunoaşte chiar Gabriela Văduva, Şef Serviciu de Analiză şi Prevenire a Criminalității, 99% dintre plângeri fiind adresate poliției şi doar un procent din cazuri ajungând la direcțiile de asistență socială), cele mai multe victime nu denunță actele de violență sau îşi retrag plângerile, iar lipsa unei definiții comune, la nivel european, reprezintă o barieră în plus în calea colectării de date valide[ii]. Cu toate acestea, statisticile pe care le avem la dispoziție sunt mai mult decât suficiente pentru a îndemna la acțiune concretă şi ele singure legitimează eventualele măsuri: în „Convenția privind prevenirea şi combaterea violenței împotriva femeilor şi a violenței domestice” (Convenția de la Istanbul)[iii],– document neratificat de România (!) şi blocat prin ministere din 2011 –, Consiliul Europei aminteşte că 25% dintre femeile din Europa sunt supuse violenței fizice cel puțin o dată în viața lor adultă, iar peste 10% sunt victime ale abuzurilor sexuale comise cu utilizarea forței. 45% este procentul la care se ridică toate formele de abuz la adresa femeii, adică aproape jumătate din populația feminină a Europei. Realitatea tragică a acestui tip de manifestare primitivă, dincolo de palme şi pumni „pur şi simplu”, considerate „instructive” şi „pline de învățăminte”, este că au loc 3500 de decese pe an (o medie de 9 decese pe zi) la nivelul Uniunii Europene[iv], iar în România, 36% dintre omoruri au la bază violența în familie (Gabriela Văduva, Direcția Generală de Poliție a Municipiului Bucureşti). La fiecare trei secunde, o femeie este bătută, iar 60% dintre români consideră aceste gesturi justificabile (Liliana Pagu, Asociația Femeilor din România): „şi-a meritat-o!” ar fi, cel mai probabil, „justificarea”.  Această temă este una de actualitate şi se încăpățânează să rămână pe agenda europeană, spune deputatul european Norica Nicolai, amintind că 4 din 5 victime nici măcar nu apelează la sprijin. Totodată, abordarea trebuie să fie una holistică, cu accent pe prevenire, deoarece agresorii sunt produsul societății, al şcolii, al familiei, al culturii în care au crescut (Renate Weber, deputat european). Dar nu suntem încă acolo, „contextul socio-economic nu ne permite să înființăm servicii” (Elena Tudor, Ministerul Muncii). Suntem săraci şi de mai bine de două decenii ne învârtim în acelaşi cerc al neputinței: suntem sub-dezvoltați pentru că suntem sub-dezvoltați; apoi se instalează resemnarea.

Legislația din România este subțire şi puțin eficientă, aproape inexistentă chiar, până acum câțiva ani. De cele mai multe ori, victimele îşi retrag plângerile, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală. În tot acest timp, alte țări europene fac progrese importante: în Franța şi Belgia nu se elimină răspunderea penală a agresorului în cazul retragerii plângerii, legislația din Austria şi Bulgaria le permite victimelor să obțină ordine de restricție, iar unele state au bani alocați de la bugetul național special pentru această problemă. Acestea sunt doar câteva exemple de legi coerente şi ferme. România nu are nicio statistică oficială sau vreun studiu privind violența domestică pentru perioada de dinainte de 1989. Abia în 1995, Minnesotta Advocates for Human Rights, în raportul “Lifting the Last Curtain”, face o oarecare lumină în acest subiect, constatând că statul român nu-şi îndeplineşte obligațiile față de cetățeni, nu elaborează legislație, nu dezvoltă programe juridice, administrative şi/sau culturale, cu scopul de a preveni situațiile de violență domestică şi nici nu pedepseşte agresorii[v]. Abia în 2012, când statisticile arătau că 75-80% dintre femei sunt abuzate în spațiul domestic, apare o variantă decentă a unei legi pentru prevenirea şi combaterea violenței în familie. Ne-au trebuit 23 de ani! După principiul „cum să mănânci bătaie şi să nu te saturi”, femeile din România nu-şi cunosc drepturile puține pe care le au, spun autoritățile. Dar cum le-ar putea cunoaşte, devreme ce suntem fruntaşi la analfabetism în Europa şi broşurile campaniilor de informare nici măcar nu ajung până în cele mai îndepărtate (de civilizaţie) colțuri ale țării? Măcar din poze să înțeleagă oamenii că bătaia nu-i ruptă din rai! Nimeni nu se aşteaptă la evoluții spectaculoase din partea României şi nici n-am avea cum să schimbăm radical mentalități colective, comportamente şi atitudini sau imagini sociale în doar puţin peste 20 de ani, este nevoie să se ruleze cel puțin o generație pentru acest lucru. Peter Hurley ne oferă, ca exemplu, Iranda: țării lui natale i-au trebuit câțiva ani buni, din 1972, când a aderat la Comunitatea Europeană, până prin 1994, când lucrurile „începeau să meargă mai bine”. Este decent să recunoşti că ai o problemă, evidentă în ochii tuturor, şi de neînchipuit să o ignori la nesfârşit. Norocul nostru că Bruxelles-ul, poarta (sau Poarta?) la care ne plângem ori de câte ori avem ocazia sau vinovatul pentru relele ce ni se întâmplă, ne mai trage, din când în când, de urechi.

„Bătaia e ruptă din rai”, „două-trei coade de topor curg din dragoste”, „femeia nebătută, ca moara neferecată” sau „cu calul şi cu nevasta nebătută nu faci nici pe dracu” sunt doar câteva dintre perlele de „înțelepciune” ale poporului român, devenite proverb(ial)e; cu alte cuvinte, învățături morale populare, născute din experiență, în procesul practicii social-istorice. Ele sunt interpretate ad-litteram, în secolul XXI, de o mare parte dintre cetățenii de sex masculin (şi nu numai; există cazuri în care bărbații sunt victime, de multe ori, tot ale bărbaților). Trăim într-o societate a extremelor, a nepotrivirilor şi a senzaționalului, unde o ştire despre o „cafteală” domestică face rating, iar una despre drepturile femeilor strârneşte hohote imbecile de râs, o societate a paradoxului devenit realitate palpabilă, lividă, imaginea înapoierii şi a stagnării încăpăţanate: avem milioane de maşini puternice şi luxoase, dar numai trei autostrăzi amărâte, avem cele mai noi modele de telefoane mobile, dar nu ne permitem să plătim abonamentele lunare, avem clinici de chirurgie estetică şi saloane de înfrumusețare frecventate de aceleaşi femei care, după sesiunea de împachetare în ciocolată, capătă, de acasă şi fără programare prealabilă (sau chiar planificat: ironic vorbind, „bătaia zilnică de la ora 5”, în locul obiceiului burghez al ceaiului de la ora 5), bio-stimulare cu suduieli şi pumni anticelulitici de relaxare. Cel mai mare risc al acestui tip de comportament, antrenat de o societate prea preocupată de aspectul glossy al campaniilor de prevenire şi combatere, şi mai puțin de profunzimea fenomenului şi de zdruncinarea convingerilor unor personaje de filme horror, care aleg să-şi impună punctul de vedere cu pumnul, este acela al imitației, ca primă formă de învățare. Generația violentă de astăzi predă cu succes ştafeta pumnului generației viitoare, lucrul acesta fiind observat în cazurile tot mai des întâlnite de violență în rândul minorilor. Psihologul Florentina Păduraru, prezentă la dezbatere, aminteşte că violența se stinge prin educație, înainte de toate, dar şi prin coerciție. 80% dintre victime au studii elementare, de şcoală generală, 10% studii medii (liceu), iar 10% studii superioare. Nivelul educației nu înlătură definitiv agresiunile, însă femeile cu studii superioare scapă de palmele „meritate”, fiind mai degrabă supuse violenței emoționale. Dar deja, acesta constituie un alt nivel al dezbaterii şi noi suntem, încă, din păcate, prea departe. Cifrele indică direcția de acțiune, însă rămân doar un glas al celui/al celei ce strigă în pustie. Noi continuăm să ne trăim viața ca acum un veac, luând orbeşte doar ceea ce ne este confortabil din cultura avansată a secolului în care trăim şi adâncindu-ne într-o criză morală şi de identitate din care, cu eforturile minime pe care le facem, s-ar putea să nu mai ieşim.

Au participat la eveniment:

Mădălina Mihalache, şefa Biroului de Informare al Parlamentului European în România, Gabriela Drăgan, Director General al Institutului European din România, Renate Weber şi Norica Nicolai, deputați europeni, Elena Tudor, Director al Direcției Protecția Copilului, Gabriela Uşurelu, procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 din Bucureşti, Gabriela Văduva, Direcția Generală de Poliție a Municipiului Bucureşti, Florentina Păduraru, psiholog, Georgeta Adam, Asociația Femeilor Jurnaliste din România, Liliana Pagu, Asociația Femeilor din România, Irina Sorescu, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Mihaela Săsărman, Asociația Transcena, Andreea Bragă, Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen FILIA şi Mihaela Olaru, „Asociația Viața fără violență”.

 

Andreea-Doina Călbează

Bucureşti, 7 martie 2014

 


[i] 25 noiembrie a fost declarată Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor.

[ii] Violența împotriva femeilor în UE – situația actuală, Briefing, European Parliamentary Research Service, februarie 2014.

[iii] Este considerat cel mai complex instrument internaţional din lume în prevenirea violenței împotriva femeilor, protejarea victimelor, urmărirea penală a autorilor și adoptarea unei game largi de măsuri; Convenţia a fost semnată până în prezent de 26 de state şi ratificată de alte cinci state.

[iv] Violence against women: an EU-wide survey, Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), 2014: http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra-2014-vaw-survey-main-results_en.pdf

[v] Lifting the Last Curtain – A Report on Domestic Violence in Romania, Minnesotta Advocates for Human Rights, 1995: http://www.theadvocatesforhumanrights.org/uploads/d.v._in_romania_1995.pdf

  • Click aici pentru a viziona clipul campaniei “Prevenirea violenţei împotriva femeilor. O provocare pentru noi toţi” (realizator: Parlamentul European)
« »
Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *